vineri, 11 februarie 2011

Salut! Ce faci?...

     Salut! Ce faci? sau doar Ce mai faci? şi, în timp ce te gândeşti (sau nu) să răspunzi, realizezi că partenerul de discuţie e deja prea departe; eventual, poţi răspunde cu acelaşi salut la fel de mecanic adresat.
     Sinceritatea nu e atuul omului modern şi nici transparenţa, calitate despre care se aude vorbindu-se destul de des. Că fiecare avem măştile noastre pe care ni le punem în societate e un lucru deja prea ştiut; dar încep să cred că am ajuns la un nou stadiu. Am uitat cine suntem. Jucând roluri după roluri generaţia trecută a transmis celei de acum o confuzie: din atâtea identităţi cu care mă joc, care este cea adevărată?
     Jocul de rol avea înainte un scop bine precis, acum am rămas mai mult cu obişnuinţa; de ce facem ceea ce facem nu mai ştim exact. În epoca rafinamentului oamenii căutau să arate un comportament cât mai civilizat. Existau reguli precise care nu puteau fi nicidecum încălcate. Doar prin intermediul lor cineva putea să aibă succes în societate. Erau câteva profesii (doctor, militar, profesor) şi anumite grupuri sociale aristocrate care ridicau popularitatea celui care avea acces la ele. În acest caz, politica măştilor intră puternic în conştiinţa ambiţioşilor. Mai târziu, o dată cu industrializarea, individul a avut ambiţia de a dezbără vechile ocupaţii ale părinţilor şi de a ocupa un loc de muncă care să îi ofere chiar mai mult decât simpla siguranţă pentru ziua de mâne. În ambiţia lui, individul a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a reuşi, şi în încercarea lui de a răspunde cerinţelor tuturor celor mai mari (de care avea nevoie), el a adoptat un comportament deschis pentru a fi de fiecare dată pe placul acestora.
     Prima dată masca a fost folosită de aristocraţie de dragul măştii, pentru a demonstra superioritatea; a doua oară ea a fost folosită cu scop pragmatic; acum ea e folosită şi atât. Nu mai are nimeni nevoie de ea, lucru evident, totuşi toată lumea parcă insistă să meargă după acest tipar. Toţi politicienii trebuie să aibă aceeaşi mască a naivităţii şi amoralităţii corupţiei; toţi profesorii trebuie să păstreze aceeaşi distanţă faţă de elevii sau studenţii care trebuie să fie mereu la fel de băgăcioşi şi lipsiţi de bun simţ în ce priveşte intimitatea (legat tot de profesori); doctorii trebuie să aibă (poate nu toţi) acelaşi aer de supraspecialist înaintea căruia n-ai nici curaj să întrebi ce vrei să ştii, iar pacienţii trebuie să fie toţi umili şi generoşi dacă se poate; preoţii (începe să se creeze un tip nou) sunt din ce în ce mai dezinteresaţi de lucrurile sfinte; toţi informaticienii trebuie să aibă aceeaşi lipsă de chef de natural; toate stewardesele trebuie să fie drăguţe şi mereu zâmbitoare (ceea ce nu e rău în sine); toţi trebuie să fie cam la fel. De ce? Sunt multe variante de răspuns şi cam în funcţie de categoriile de profesii, dar dincolo de toate acestea, eu cred că masca a devenit un fel de a fi.
     Fenomenul este mai mult decât firesc: un geniu impune modul de a ...; ceilalţi îl imită; Eminescu, spre exemplu, a dat oamenilor o nouă perspectivă asupra poeziei, oamenii au început să compună după modelul acesta; filozofii au impus un mod de a gândi, masa oamenilor nu s-a putut sustrage ideilor lor; la fel, aristocraţia a impus codul bunelor maniere, rafinate şi exagerat de rafinate, care a fost apoi preluat genial de către omul simplu, însă ambiţios şi muncitor, de la care noi am moştenit doar actul în sine, lipsit de sens.
     Ce faci? e o întrebare pe care ţi-o pune cineva fără să se aştepte ca tu să fii onest, ştiind că el însuşi nu ar fi onest, de aceea, nici nu mai aşteaptă răspunsul mereu acelaşi ("bine") şi merge mai departe.
     Câtă originalitate!...
     Întrebarea conţine teoretic dorinţa de cunoaştere a celuilalt, un interes faţă de celălalt impresionant, dovedind afecţiune, la care (la fel de teoretic) cel întrebat ar trebui să dea un răspuns care să egaleze interesul celui care întreabă (practic, interesul tinzând spre cota zero, ceea ce mai rămâne de văzut în acest dialog este cine pune întrebarea şi cine dă răspunsul).
     Mergând mai departe (spre sadism) cu analiza, ajungem la aceeaşi concluzie. Eu nu am interes să îl cunosc pe cel de lângă mine pentru că ... nu mă cunosc nici pe mine (nu ştiu ce vreau să fac, de ce vreau să fac) şi dacă nu mă cunosc pe mine, ce motiv aş avea să îl cunosc pe cel de lângă mine? Mă simt inconfortabil în analize prea... prea prea; prefer... foarte foarte. 
     Dar, de altfel, ce aş putea să mai analizez în sufletul ăsta acoperit cu atâtea straturi şi substraturi de măşti; cum aş putea să mai ajung la sufletul acesta înăbuşit şi înghesuit într-un colţ, care astfel se face tot mai mic asemeni plămânului când nu mai are puterea să respire. Să ajung la el este muncă titanică şi când ajung, observ că nu prea am ce analiza.