Salut! Ce faci?...

     Salut! Ce faci? sau doar Ce mai faci? şi, în timp ce te gândeşti (sau nu) să răspunzi, realizezi că partenerul de discuţie e deja prea departe; eventual, poţi răspunde cu acelaşi salut la fel de mecanic adresat.

     Sinceritatea nu e atuul omului modern şi nici transparenţa, calitate despre care se aude vorbindu-se destul de des. Că fiecare avem măştile noastre pe care ni le punem în societate e un lucru deja prea ştiut; dar încep să cred că am ajuns la un nou stadiu. Am uitat cine suntem. Jucând roluri după roluri generaţia trecută a transmis celei de acum o confuzie: din atâtea identităţi cu care mă joc, care este cea adevărată?

     Jocul de rol avea înainte un scop bine precis, acum am rămas mai mult cu obişnuinţa; de ce facem ceea ce facem nu mai ştim exact. În epoca rafinamentului oamenii căutau să arate un comportament cât mai civilizat. Existau reguli precise care nu puteau fi nicidecum încălcate. Doar prin intermediul lor cineva putea să aibă succes în societate. Erau câteva profesii (doctor, militar, profesor) şi anumite grupuri sociale aristocrate care ridicau popularitatea celui care avea acces la ele. În acest caz, politica măştilor intră puternic în conştiinţa ambiţioşilor. Mai târziu, o dată cu industrializarea, individul a avut ambiţia de a dezbără vechile ocupaţii ale părinţilor şi de a ocupa un loc de muncă care să îi ofere chiar mai mult decât simpla siguranţă pentru ziua de mâne. În ambiţia lui, individul a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a reuşi, şi în încercarea lui de a răspunde cerinţelor tuturor celor mai mari (de care avea nevoie), el a adoptat un comportament deschis pentru a fi de fiecare dată pe placul acestora.

     Prima dată masca a fost folosită de aristocraţie de dragul măştii, pentru a demonstra superioritatea; a doua oară ea a fost folosită cu scop pragmatic; acum ea e folosită şi atât. Nu mai are nimeni nevoie de ea, lucru evident, totuşi toată lumea parcă insistă să meargă după acest tipar. Toţi politicienii trebuie să aibă aceeaşi mască a naivităţii şi amoralităţii corupţiei; toţi profesorii trebuie să păstreze aceeaşi distanţă faţă de elevii sau studenţii care trebuie să fie mereu la fel de băgăcioşi şi lipsiţi de bun simţ în ce priveşte intimitatea (legat tot de profesori); doctorii trebuie să aibă (poate nu toţi) acelaşi aer de supraspecialist înaintea căruia n-ai nici curaj să întrebi ce vrei să ştii, iar pacienţii trebuie să fie toţi umili şi generoşi dacă se poate; preoţii (începe să se creeze un tip nou) sunt din ce în ce mai dezinteresaţi de lucrurile sfinte; toţi informaticienii trebuie să aibă aceeaşi lipsă de chef de natural; toate stewardesele trebuie să fie drăguţe şi mereu zâmbitoare (ceea ce nu e rău în sine); toţi trebuie să fie cam la fel. De ce? Sunt multe variante de răspuns şi cam în funcţie de categoriile de profesii, dar dincolo de toate acestea, eu cred că masca a devenit un fel de a fi.

     Fenomenul este mai mult decât firesc: un geniu impune modul de a ...; ceilalţi îl imită; Eminescu, spre exemplu, a dat oamenilor o nouă perspectivă asupra poeziei, oamenii au început să compună după modelul acesta; filozofii au impus un mod de a gândi, masa oamenilor nu s-a putut sustrage ideilor lor; la fel, aristocraţia a impus codul bunelor maniere, rafinate şi exagerat de rafinate, care a fost apoi preluat genial de către omul simplu, însă ambiţios şi muncitor, de la care noi am moştenit doar actul în sine, lipsit de sens.

     Ce faci? e o întrebare pe care ţi-o pune cineva fără să se aştepte ca tu să fii onest, ştiind că el însuşi nu ar fi onest, de aceea, nici nu mai aşteaptă răspunsul mereu acelaşi ("bine") şi merge mai departe.

     Câtă originalitate!...

     Întrebarea conţine teoretic dorinţa de cunoaştere a celuilalt, un interes faţă de celălalt impresionant, dovedind afecţiune, la care (la fel de teoretic) cel întrebat ar trebui să dea un răspuns care să egaleze interesul celui care întreabă (practic, interesul tinzând spre cota zero, ceea ce mai rămâne de văzut în acest dialog este cine pune întrebarea şi cine dă răspunsul).

     Mergând mai departe (spre sadism) cu analiza, ajungem la aceeaşi concluzie. Eu nu am interes să îl cunosc pe cel de lângă mine pentru că ... nu mă cunosc nici pe mine (nu ştiu ce vreau să fac, de ce vreau să fac) şi dacă nu mă cunosc pe mine, ce motiv aş avea să îl cunosc pe cel de lângă mine? Mă simt inconfortabil în analize prea... prea prea; prefer... foarte foarte. 

     Dar, de altfel, ce aş putea să mai analizez în sufletul ăsta acoperit cu atâtea straturi şi substraturi de măşti; cum aş putea să mai ajung la sufletul acesta înăbuşit şi înghesuit într-un colţ, care astfel se face tot mai mic asemeni plămânului când nu mai are puterea să respire. Să ajung la el este muncă titanică şi când ajung, observ că nu prea am ce analiza.

- eu?... - TU!...

      Cum aţi răpunde la o întrebare gen: Cât de importante consideri părerile celorlalţi despre tine? (subiect tabu?... poate nu)

     De curând am completat pentru serviciu un chestionar  cu întrebări legate de profilul meu psihologic. Una din întrebări era aceasta - poate diferit formulată - cu variante de răspuns de la 1 la 7, 1 însemnând total de acord, 7 total dezacord. Am răspuns cu cifra 5 (în parte  dezacord), înţelegând că răpunsul la întrebare e de fapt un indiciu al maturităţii; dar în mintea mea răpunsul era dat de cifra 2 (în mare măsură de acord) sau cel puţin 3 (în parte de acord).

     Şi cred că ăsta e adevărul: suntem influenţaţi de ceea ce cred ceilalţi despre noi. Dacă tu spui că te cunoşti suficient de bine încât să nu îţi pese de ceea ce cred ceilalţi e adevărat, dar... pe jumătate. Într-adevăr nu trebuie să îmi pese de ce zice toată lumea, mai ales invidioşii (deşi nici asta nu îmi e indiferent uneori), şi, în plus, este periculos să ne încredem în standardele şi în criteriile celorlalţi, care mă analizează şi mă etichetează. Cei care critică pe alţii critică propriile defecte care le văd şi la ceilalţi, plus că este o modă de ceva timp a-şi demonstra grandoarea pe baza defectelor celorlalţi,  ceea ce îi face să fie puţin ciudaţi. Asta este partea adevărată: Nu pot lăsa toţi ciudaţii să îmi construiască... pardon, să îmi distrugă încrederea mea în mine!...

     Dar ciudaţii ăştia sunt peste tot. Eu şi tu (întrucât amândoi analizăm pe alţii, şi eu recunosc că îi mai şi critic) facem şi noi parte din ei. Şi cine oare ar putea să observe mai bine un ciudat decât tot un ciudat? Un om ştie cu atât mai

multe despre o boală cu cât este mai grav bolnav. Şi nouă ne place să vorbim din experienţă..., dar... despre ceilalţi.

     De aceea, părerea celorlalţi despre noi este uneori adevărată, alteori nu... e datoria noastră să fim sinceri cu noi şi dacă e cu putinţă chiar să mai schimbăm câtew ceva pe alocuri; ceea ce e mai rău este că ceilalţi şi părerile lor sunt mediul nostru de fiecare zi, iar mentalitatea lor a pătruns în noi, de unde este greu de scos. Vrem să recunoaştem sau nu, ciudaţii din jurul nostru, care ne-au spus cine suntem încă din copilărie, ne influenţează şi orice sforţare a noastră împotrivă-le nu a rezolvat mare lucru, la fel cum un copil care a fost educat prin bătaie continuă şi lipsită de noimă se va comporta cu atât mai violent cu cât în copilărie şi-a propus mai vehement să nu facă la fel. Singurul lucru care îl poate scăpa pe copil este mai întâi iertarea părinţilor, faţă de care va prinde în timp ură, manifestată mai târziu faţă de toţi cei din jur. A doua problemă majoră a copilului este să scape de imaginea de sine construită de părinţi; nepăsarea, bătăile transmit un mesaj simplu: "eşti un nimic!"; copilul va lupta împotriva acestei imagini de sine (având impresia că toţi îl văd astfel) într-un mod greşit. Mai mult, la maturitate acest copil nu va putea să îşi dezvolte personalitatea şi capacităţile intelectuale într-un mod pozitiv, întrucât ceea ce i s-a transmis direct sau indirect în copilărie a ajuns să fie convingere personală. Ceilalţi influenţaţi în judecăţile lor de faptele noastre (nu şi de motivaţie) şi de încrederea noastră în noi vor ajunge să trateze un fost copil abuzat (necunoscându-i trecutul) cu aceeaşi atitudine. Cred că exemplul este suficient pentru a înţelege, şi nici nu mai trebuie să detaliez viaţa ce urmează să o aibă acest copil iniţial nevinovat (puşcărie sau alte anturaje)
     Tocmai am arătat că, în multe lucruri, ceilalţi gândesc despre mine ceea ce eu în străfund cred, prin atitudinea mea corectă despre mine sau complexele pe care le am. Trăind în poporul român (în cazul nostru) atitudinea faţă de noi s-a transmis din generaţie în generaţie şi e la toţi românii cam aceeaşi, de neîncredere, dovadă şi atitudinea pe care o au occidentalii despre noi, prima impresie e întotdeauna cea care contează pentru că fără să ne dăm seama nu arătăm altceva decât ce credem despre noi. În relaţiile cu occidentul, ne uităm la ei ca la nişte zei, normal că ei se uită la noi ca la nişte credincioşi, aşa că... aduceţi jertfe.
     Dar să îi lăsăm pe occidentali şi să vedem de ce ne inflenţează atât de mult cei din jur; cunoaşterea de sine are la bază comunicarea, care în procent de peste 70-80% (aproximativ) se realizează prin mijloace nonverbale, subtile: gesturi, mimică, uneori greu interpretabile de raţiunea noastră, însă nu şi de subconştientul nostru foarte sensibil. Ceea ce este bine. Ca să nu devin un complet nebun, din copilărie, preadolescenţă şi adolescenţă încep să mă uit în jur a-i cunoaşte pe ceilalţi ca să mă compar cu ei şi să mă cunosc pe mine. Societatea  impune regulile de comportament şi bunele maniere (deşi conştiinţa noastră, care este de la Dumnezeu, ştie în unele momente de relevaţie mai bine). Societatea are rolul de a te face o oglindă asemănătoare a ei, dar având ciudăţeniile ei, scopul ei este ca tu, fiinţă socială, care trăieşti în ea, să nu devii mai ciudat decât ea. În acest sens, ea are un rol foarte bun. Principiul este simplu: ai posibilitatea să te dezvolţi mai frumos cu cât ai legătură cu mai multe persoane din mai multe oraşe, ţări şi straturi sociale.
     Conştiinţa noastră este, în mare parte, bizuită pe legile morale ale societăţii, însă interesant este că majoritatea societăţilor au convin, ideal vorbind, la cam aceleaşi legi morale, mai mult sau mai puţin greu de aplicat de la o societate sau alta. Aşadar conştiinţa noastră are în sine ideea de absolut, ideea că o faptă este corectă sau nu indiferent de spaţiul geografic şi de compromisurile societăţii.
     Aici apar diferenţele de gândire a eticii şi posibilitatea de schimbare a omului pe această scară de la subanimalic la om, la ceea ce trebuie să fie omul. Societatea îţi spune că anumite limite nu trebuie să le depăşeşti; totuşi fiecare alege: fie să nu asculte prin anihilarea conştiinţei şi atunci devine un proscris, fie să asculte şi nu doar de legile societăţii ale bunelor maniere, ci mai ales, de legile divine puse în noi, decalogul, şi astfel să devină o persoană plăcută; dar în cazul acesta, raţiunea joacă rolul de a reevalua toate legile societăţii şi de a le reierarhiza pe baza criteriilor aceluiaşi decalog sădit în noi, conştiinţa (şi cu ajutorul indispensabil al Bibliei în care găsim decalogul pur), care suferă în acelaşi timp un proces de transformare, de purificare.
     Aşadar, pot să spun că nu mă influenţează părerea celorlalţi, când m-am detaşat total de modul de a gândi al societăţii în care trăiesc, când am conştientizat legile morale şi când le-am trecut prin filtrul propriei raţiuni, ajungând să cunosc adevărul despre mine.
     Mentalitatea mea este subordonată, chiar dependentă de stima şi imginea de sine, iar stima şi imaginea de sine sunt subordonate şi dependente de credinţă mea în supranatural, dumnezei sau Dumnezeu, ceva care să fie deasupra omului şi pentru care acesta să trăiască.

Toate-s vechi şi nouă toate

     Să fii original înseamnă să cunoşti şi să experimentezi adevărul.

     Toată lumea vrea să fie original, deşi poate puţini înţeleg ce îneseamnă. A fi original înseamnă a crea, însă e cam dificil pentru om să creeze ceva; practic (dacă ducem exigenţa la extrem) el doar descoperă legi sau posibilităţi de transformare; fizicienii, biologii, chimiştii, geografii, istoricii ştim toţi că nu prea au ce să creeze, eventual un amestec chimic, un aliaj, însă şi acestea sunt decoperiri ale valenţelor materialelor combinate. Literatura este arta îmbinării cuvintelor, ca mesaj al eului, dar şi despre scriitori putem spune că descoperă noi posibilităţi de utilizare a cuvintelor în contexte diferite.

     Din punctul de vedere al filozofiei, toate curentele existente vreodată au făcut parte din gândirea umană încă de la început. Aristotel a dezbătut toate subiectele majore legate de viaţa omului, idei cu privire la filozofia limbajului şi la incertitudinea simţurilor noastre au fost descoperite încă din Evul Mediu. Tot ce are omenirea este descoperire a micro şi macrocosmosului. Cum să ai pretenţia să fii original? Şi, până la urmă de ce mai există cuvântul dacă nu denumeşte nimic (ideea de la care a plecat filozofia limbajului)?

     Să fii original înseamnă să descoperi singur, să fii diferit, dar nu numai atât. În ce priveşte primul aspect am văzut de ce. Să fii diferit nu însemnă neapărat să fii original, întrucât toţi golanii şi toţi răzvrătiţii sunt diferiţi. Să fii original înseamnă să faci ceea ce face toată lumea şi totuşi să faci diferit.

     Ce legătură are asta cu adevărul despre care am vorbit la început? Ceea ce faci diferit, faci diferit pentru că.....

Visurile arată anvergura unui om

     A man's dreams are an index to his greatness (visurile unui om sunt indicatoare ale măreţiei sale) acesta este mesajul pozei, care mă inspiră în aceste câteva gânduri.

Curios vs. gură-cască

     Curiozitatea şi gurăcascătismul sunt moduri de a-ţi hrăni spiritul şi, respectiv, de a-ţi alimenta golul interior cu lucruri externe. Diferenţa între cele două constă în atitudinea subiectului.

     Curiozitatea este o dorinţa sănătoasă de a cunoaşte, un imbold produs de  creier când întâlneşte un stimul al inteligenţei, gurăcascătismul este prostul obicei de a ne chiorî peste tot pentru că lipseşte obişnuinţa şi capacitatea de interpretare a informaţiei, care ne conduce de multe ori în străchini străine şi, mai trist, la bârfă.

     Luând ca exemplu televizionea contemporană, se spune că pentru a obţine un film bun care să menţină atenţia încordată tot timpul filmului trebuie ca imaginea să se schimbe la cel mult trei secunde. Am verificat şi am observat că imaginile se schimbă neîncetat. Efectul este dăunător, pentru că mai ales copiii, dar şi orice om plictisit care după serviciu se imobilizează în faţa televizorului, nu apucă să judece nimic. Bineînţeles, totul depinde şi de atitudinea celui care priveşte şi de standardul personal.

     Prin standard personal mă refer la rumegarea informaţiei: verificarea, corelarea şi compararea cu alte informaţii deja stocate şi rumegate, proces din care rezultă convingeri. Cu cât acest standard este mai scăzut, cu atât dorinţa de a primi lucruri nerumegate din exterior (precum vechii romani: pâine şi circ) este mai nesecată, şi nu lucruri de orice natură, ci mereu mai spectaculoase, mai captivante, mai zbuciumate, mai emoţionante, mai sângeroase, horror, thriller (aici depinde de fiecare), astfel încât aceste lucruri vor deveni pachetul emoţional al individului care le cere cu atâta sete. 

     O dată ce aceste filme, emisiuni nu mai apar în faţa ochilor, iar individul rămâne în singurătate, sufletul lui se umple de un gol imens, pentru că ceea ce îl ţinea în priză şi ceea ce îi determina viaţa emoţională de care a devenit dependent, nu mai este.

     Dacă ne uităm la noi românii care importăm toate aiurelile: de la alimente, la îmbrăcăminte, filme, mentalitate şi până la legi, fără a ne dezbăra de hoţia legii (nu pentru că legea prost făcută ne fură pe noi, ci, mai ales, pentru că noi furăm legea, încălcând-o) vedem un nesaţ născut din complexul murdar de inferioritate pe care îl avem, nesaţ de a copia tot ce este occidental - pentru că occidentul apare imaginaţiei noastre ca o divinitate - însă acest obicei ne ucide sufletele. Am uitat cine suntem, nu ştim ce vrem, nu ştim încotro ne îndreptăm, aşteptăm din occident să mai primim câte o modă, un investitor străin, un mall, un împrumut, o indicaţie de schimbare a legii (în detrimentul nostru bineînţeles) acordul de a intra în "spaţiul shengen".

     Dar să lăsăm astea; curiozitatea e o modă veche (a fost vreodată la modă?) şi o înţelegem cu atât mai bine după ce am prezentat antiteza ei; e dorinţa de autoafirmare, care solicită inteligenţa şi creativitatea, care dezvoltă intelectul şi produce original.

     Cel mai original lucru realizat de ea este individul curios. care vrea nu doar să ştie, ci să şi înţeleagă ceea ce ştie şi vrea să coreleze ceea ce ştie cu ceea ce învaţă şi, mai mult, vrea să vadă ce poate să facă cu ceea ce ştie şi învaţă.

     Diferenţa între gurăcascătism şi curiozitate constă în faptul că în ce priveşte primul aspect este încurajat doar importul de elemente străine (care nu este rău în sine), iar în al doilea aspect, acest import este selectat şi folosit în scopurile proprii, astfel încât individul, ori societatea este capabilă ulterior să ofere la rândul ei un produs util ei şi celorlalţi. Asta e ceea ce România de la comunism încoace nu a reuşit să facă.   
     Vorbind de spiritul critic cu care ne lăudăm, primul fenomen nu-l dezvoltă mai departe de o critică-reflex fără discernământ, fără criterii obiective, a ceea ce ne înconjoară (în special a semenilor noştri şi, în special, a celor din familiile noastre) prin care se descurajează orice iniţiativă bună sau rea. Cam ăsta e motivul pentru care românii nu mai produc nimic; copiii sunt obişnuiţi din familie de la fraţi/surori, la şcoală că dacă se apucă de ceva ceilalţi vor râde de ei (apropo de tocilari, mai sunt câţiva copii care învaţă şi aceştia trec prin adevărate perioade de prigoană).
     Curiozitatea este setea spiritului de a descoperi mereu ceva nou în acest nemăsurat univers lăuntric şi exterior şi de ce nu şi în afara lor.

De ce?

     De ce?... Pentru că e sănătos, aşa-mi place să cred; de ce e întrebarea curiozităţii, şi nu doar în ceea ce îi privește pe copii (cei isteţi, ei ne bat la cap cu asemenea întrebări, ceilalţi ... mai puţin), și cu atât mai mult a adulţilor... isteţi (ceilalţi... şi mai puţin).

      Întrebarea este izvorul cunoaşterii, este profunzimea gândului, aspectul cel mai intim al culturii şi mentalităţii noastre; ea indică cel mai bine puterea gândirii.

     Totuşi ea este lucrul dintre cele mai neglijate (pe cine mai interesează să îşi pună întrebări, toţi vor doar să răspundă), mai needucate în noi şi lăsate pentru cei „neştiutori” ca noi să le putem da răspunsul.

     O întrebare bine pusă este poate fi chiar mai valoroasă decât multe răspunsuri la o chestiune. Omului îi place în general să îşi dea cu părerea; nu e rău, ai de unde alege, dacă ai ce.