Cum aţi răpunde la o întrebare gen: Cât de importante consideri părerile celorlalţi despre tine? (subiect tabu?... poate nu)
De curând am completat pentru serviciu un chestionar cu întrebări legate de profilul meu psihologic. Una din întrebări era aceasta - poate diferit formulată - cu variante de răspuns de la 1 la 7, 1 însemnând total de acord, 7 total dezacord. Am răspuns cu cifra 5 (în parte dezacord), înţelegând că răpunsul la întrebare e de fapt un indiciu al maturităţii; dar în mintea mea răpunsul era dat de cifra 2 (în mare măsură de acord) sau cel puţin 3 (în parte de acord).
Şi cred că ăsta e adevărul: suntem influenţaţi de ceea ce cred ceilalţi despre noi. Dacă tu spui că te cunoşti suficient de bine încât să nu îţi pese de ceea ce cred ceilalţi e adevărat, dar... pe jumătate. Într-adevăr nu trebuie să îmi pese de ce zice toată lumea, mai ales invidioşii (deşi nici asta nu îmi e indiferent uneori), şi, în plus, este periculos să ne încredem în standardele şi în criteriile celorlalţi, care mă analizează şi mă etichetează. Cei care critică pe alţii critică propriile defecte care le văd şi la ceilalţi, plus că este o modă de ceva timp a-şi demonstra grandoarea pe baza defectelor celorlalţi, ceea ce îi face să fie puţin ciudaţi. Asta este partea adevărată: Nu pot lăsa toţi ciudaţii să îmi construiască... pardon, să îmi distrugă încrederea mea în mine!...
Dar ciudaţii ăştia sunt peste tot. Eu şi tu (întrucât amândoi analizăm pe alţii, şi eu recunosc că îi mai şi critic) facem şi noi parte din ei. Şi cine oare ar putea să observe mai bine un ciudat decât tot un ciudat? Un om ştie cu atât mai
multe despre o boală cu cât este mai grav bolnav. Şi nouă ne place să vorbim din experienţă..., dar... despre ceilalţi.
De aceea, părerea celorlalţi despre noi este uneori adevărată, alteori nu... e datoria noastră să fim sinceri cu noi şi dacă e cu putinţă chiar să mai schimbăm câtew ceva pe alocuri; ceea ce e mai rău este că ceilalţi şi părerile lor sunt mediul nostru de fiecare zi, iar mentalitatea lor a pătruns în noi, de unde este greu de scos. Vrem să recunoaştem sau nu, ciudaţii din jurul nostru, care ne-au spus cine suntem încă din copilărie, ne influenţează şi orice sforţare a noastră împotrivă-le nu a rezolvat mare lucru, la fel cum un copil care a fost educat prin bătaie continuă şi lipsită de noimă se va comporta cu atât mai violent cu cât în copilărie şi-a propus mai vehement să nu facă la fel. Singurul lucru care îl poate scăpa pe copil este mai întâi iertarea părinţilor, faţă de care va prinde în timp ură, manifestată mai târziu faţă de toţi cei din jur. A doua problemă majoră a copilului este să scape de imaginea de sine construită de părinţi; nepăsarea, bătăile transmit un mesaj simplu: "eşti un nimic!"; copilul va lupta împotriva acestei imagini de sine (având impresia că toţi îl văd astfel) într-un mod greşit. Mai mult, la maturitate acest copil nu va putea să îşi dezvolte personalitatea şi capacităţile intelectuale într-un mod pozitiv, întrucât ceea ce i s-a transmis direct sau indirect în copilărie a ajuns să fie convingere personală. Ceilalţi influenţaţi în judecăţile lor de faptele noastre (nu şi de motivaţie) şi de încrederea noastră în noi vor ajunge să trateze un fost copil abuzat (necunoscându-i trecutul) cu aceeaşi atitudine. Cred că exemplul este suficient pentru a înţelege, şi nici nu mai trebuie să detaliez viaţa ce urmează să o aibă acest copil iniţial nevinovat (puşcărie sau alte anturaje)
Tocmai am arătat că, în multe lucruri, ceilalţi gândesc despre mine ceea ce eu în străfund cred, prin atitudinea mea corectă despre mine sau complexele pe care le am. Trăind în poporul român (în cazul nostru) atitudinea faţă de noi s-a transmis din generaţie în generaţie şi e la toţi românii cam aceeaşi, de neîncredere, dovadă şi atitudinea pe care o au occidentalii despre noi, prima impresie e întotdeauna cea care contează pentru că fără să ne dăm seama nu arătăm altceva decât ce credem despre noi. În relaţiile cu occidentul, ne uităm la ei ca la nişte zei, normal că ei se uită la noi ca la nişte credincioşi, aşa că... aduceţi jertfe.
Dar să îi lăsăm pe occidentali şi să vedem de ce ne inflenţează atât de mult cei din jur; cunoaşterea de sine are la bază comunicarea, care în procent de peste 70-80% (aproximativ) se realizează prin mijloace nonverbale, subtile: gesturi, mimică, uneori greu interpretabile de raţiunea noastră, însă nu şi de subconştientul nostru foarte sensibil. Ceea ce este bine. Ca să nu devin un complet nebun, din copilărie, preadolescenţă şi adolescenţă încep să mă uit în jur a-i cunoaşte pe ceilalţi ca să mă compar cu ei şi să mă cunosc pe mine. Societatea impune regulile de comportament şi bunele maniere (deşi conştiinţa noastră, care este de la Dumnezeu, ştie în unele momente de relevaţie mai bine). Societatea are rolul de a te face o oglindă asemănătoare a ei, dar având ciudăţeniile ei, scopul ei este ca tu, fiinţă socială, care trăieşti în ea, să nu devii mai ciudat decât ea. În acest sens, ea are un rol foarte bun. Principiul este simplu: ai posibilitatea să te dezvolţi mai frumos cu cât ai legătură cu mai multe persoane din mai multe oraşe, ţări şi straturi sociale.
Conştiinţa noastră este, în mare parte, bizuită pe legile morale ale societăţii, însă interesant este că majoritatea societăţilor au convin, ideal vorbind, la cam aceleaşi legi morale, mai mult sau mai puţin greu de aplicat de la o societate sau alta. Aşadar conştiinţa noastră are în sine ideea de absolut, ideea că o faptă este corectă sau nu indiferent de spaţiul geografic şi de compromisurile societăţii.
Aici apar diferenţele de gândire a eticii şi posibilitatea de schimbare a omului pe această scară de la subanimalic la om, la ceea ce trebuie să fie omul. Societatea îţi spune că anumite limite nu trebuie să le depăşeşti; totuşi fiecare alege: fie să nu asculte prin anihilarea conştiinţei şi atunci devine un proscris, fie să asculte şi nu doar de legile societăţii ale bunelor maniere, ci mai ales, de legile divine puse în noi, decalogul, şi astfel să devină o persoană plăcută; dar în cazul acesta, raţiunea joacă rolul de a reevalua toate legile societăţii şi de a le reierarhiza pe baza criteriilor aceluiaşi decalog sădit în noi, conştiinţa (şi cu ajutorul indispensabil al Bibliei în care găsim decalogul pur), care suferă în acelaşi timp un proces de transformare, de purificare.
Aşadar, pot să spun că nu mă influenţează părerea celorlalţi, când m-am detaşat total de modul de a gândi al societăţii în care trăiesc, când am conştientizat legile morale şi când le-am trecut prin filtrul propriei raţiuni, ajungând să cunosc adevărul despre mine.
Mentalitatea mea este subordonată, chiar dependentă de stima şi imginea de sine, iar stima şi imaginea de sine sunt subordonate şi dependente de credinţă mea în supranatural, dumnezei sau Dumnezeu, ceva care să fie deasupra omului şi pentru care acesta să trăiască.
Tocmai am arătat că, în multe lucruri, ceilalţi gândesc despre mine ceea ce eu în străfund cred, prin atitudinea mea corectă despre mine sau complexele pe care le am. Trăind în poporul român (în cazul nostru) atitudinea faţă de noi s-a transmis din generaţie în generaţie şi e la toţi românii cam aceeaşi, de neîncredere, dovadă şi atitudinea pe care o au occidentalii despre noi, prima impresie e întotdeauna cea care contează pentru că fără să ne dăm seama nu arătăm altceva decât ce credem despre noi. În relaţiile cu occidentul, ne uităm la ei ca la nişte zei, normal că ei se uită la noi ca la nişte credincioşi, aşa că... aduceţi jertfe.
Dar să îi lăsăm pe occidentali şi să vedem de ce ne inflenţează atât de mult cei din jur; cunoaşterea de sine are la bază comunicarea, care în procent de peste 70-80% (aproximativ) se realizează prin mijloace nonverbale, subtile: gesturi, mimică, uneori greu interpretabile de raţiunea noastră, însă nu şi de subconştientul nostru foarte sensibil. Ceea ce este bine. Ca să nu devin un complet nebun, din copilărie, preadolescenţă şi adolescenţă încep să mă uit în jur a-i cunoaşte pe ceilalţi ca să mă compar cu ei şi să mă cunosc pe mine. Societatea impune regulile de comportament şi bunele maniere (deşi conştiinţa noastră, care este de la Dumnezeu, ştie în unele momente de relevaţie mai bine). Societatea are rolul de a te face o oglindă asemănătoare a ei, dar având ciudăţeniile ei, scopul ei este ca tu, fiinţă socială, care trăieşti în ea, să nu devii mai ciudat decât ea. În acest sens, ea are un rol foarte bun. Principiul este simplu: ai posibilitatea să te dezvolţi mai frumos cu cât ai legătură cu mai multe persoane din mai multe oraşe, ţări şi straturi sociale.
Conştiinţa noastră este, în mare parte, bizuită pe legile morale ale societăţii, însă interesant este că majoritatea societăţilor au convin, ideal vorbind, la cam aceleaşi legi morale, mai mult sau mai puţin greu de aplicat de la o societate sau alta. Aşadar conştiinţa noastră are în sine ideea de absolut, ideea că o faptă este corectă sau nu indiferent de spaţiul geografic şi de compromisurile societăţii.
Aici apar diferenţele de gândire a eticii şi posibilitatea de schimbare a omului pe această scară de la subanimalic la om, la ceea ce trebuie să fie omul. Societatea îţi spune că anumite limite nu trebuie să le depăşeşti; totuşi fiecare alege: fie să nu asculte prin anihilarea conştiinţei şi atunci devine un proscris, fie să asculte şi nu doar de legile societăţii ale bunelor maniere, ci mai ales, de legile divine puse în noi, decalogul, şi astfel să devină o persoană plăcută; dar în cazul acesta, raţiunea joacă rolul de a reevalua toate legile societăţii şi de a le reierarhiza pe baza criteriilor aceluiaşi decalog sădit în noi, conştiinţa (şi cu ajutorul indispensabil al Bibliei în care găsim decalogul pur), care suferă în acelaşi timp un proces de transformare, de purificare.
Aşadar, pot să spun că nu mă influenţează părerea celorlalţi, când m-am detaşat total de modul de a gândi al societăţii în care trăiesc, când am conştientizat legile morale şi când le-am trecut prin filtrul propriei raţiuni, ajungând să cunosc adevărul despre mine.
Mentalitatea mea este subordonată, chiar dependentă de stima şi imginea de sine, iar stima şi imaginea de sine sunt subordonate şi dependente de credinţă mea în supranatural, dumnezei sau Dumnezeu, ceva care să fie deasupra omului şi pentru care acesta să trăiască.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu